A cincea pecete

Ce vei face

Budapesta, 1944. Clienții unei cârciumi discută despre lucrurile vieții. Afară: război, foamete, teamă, teroarea Crucilor cu Săgeți. Înăuntru: discuție despre cum se prepară o bună fleică de vițel. Apoi sosește un străin, iar conversația capătă o cu totul altă direcție: natura puterii, raportul dintre adevăr și violență, libertatea și responsabilitatea individului. Cine are dreptul să decidă soarta celorlalți? Când devine căutarea adevărului un instrument al opresiunii? În ce măsură și până unde este omul responsabil pentru lumea în care trăiește? Ceea ce discută la masa cârciumii ca pe niște chestiuni pur teoretice vor fi nevoiți, în curând, să trăiască pe propria piele. Povestea lui Sánta Ferenc ne confruntă cu contradicțiile insolubile ale existenței umane. Instinctul de supraviețuire intră în conflict cu integritatea morală, iar responsabilitatea față de ceilalți, cu fidelitatea față de sine. Păstrarea integrității morale ajunge să reclame gesturi lipsite de onestitate. Respectarea necondiționată a principiilor are consecințe inumane. Dar poate fi judecată o faptă fără să cunoaștem tot ceea ce se află în spatele ei? Cât de bine ne putem cunoaște pe noi înșine înainte de a ajunge într-o situație în care principiile noastre și faptele noastre nu mai pot fi împăcate? Prin reconfigurarea relației tradiționale dintre scenă și sală, spectacolul aduce publicul în imediata apropiere a evenimentelor. Se creează un spațiu intim, comun, în care spectatorul devine parte a poveștii fără a fi nevoit să devină și un participant activ la acțiune. Proximitatea face mai dificilă detașarea și, odată cu ea, confortul de a judeca. Căci e ușor să spui ce este corect atâta timp cât nu tu ești cel care trebuie să plătească prețul. Dar oare este posibil să rămânem fideli nouă înșine tocmai atunci când renunțăm la toate convingerile noastre?